12. Legea si Harul

Dumnezeu, Creatorul cerurilor si al pamantului, se numeste pe sine si „Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov”.

Acestora El S-a aratat in repetate randuri, prezentandu-se ca fiind „Dumnezeul Cel atotputernic” (Geneza 17.1), Creatorul universului si al omului, manifestandu-si vointa de a-l ocroti si a-i arata calea de parcurs, pentru a-l rascumpara dintr-o lume cazuta in pacat si a-i da in final posibilitatea recastigarii vietii vesnice.

In urma cu ca. 4000 de ani, conducatorul unui neam de pastori, numit Avram, primea din partea Domnului urmatorul mesaj:

„1 ... "Iesi din tara ta, din rudenia ta, si din casa tatalui tau, si vino in tara pe care ti-o voi arata.
2 Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvanta; iti voi face un nume mare, si vei fi o binecuvantare.
3 Voi binecuvanta pe cei ce te vor binecuvanta, si voi blestema pe cei ce te vor blestema; si toate familiile pamantului vor fi binecuvantate in tine."
4 Avram a plecat, cum ii spusese Domnul. ... Avram avea saptezeci si cinci de ani, cand a iesit din Haran.
5 Avram a luat pe Sarai, nevasta sa, si pe Lot, fiul fratelui sau, impreuna cu toate averile, pe care le stransesera si cu toate slugile pe care le castigasera in Haran. Au plecat in tara Canaan, si au ajuns in tara Canaan.”

(Geneza 12.1-5)

Dupa ani de zile, „1 ... Cuvantul Domnului a vorbit lui Avram intr-o vedenie, si a zis: "Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tau, si rasplata ta cea foarte mare."
2 Avram a raspuns: "Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Caci mor fara copii; si mostenitorul casei mele este Eliezer din Damasc."
3 Si Avram a zis: "Iata ca nu mi-ai dat samanta, si slujitorul nascut in casa mea va fi mostenitorul meu."
4 Atunci Cuvantul Domnului i-a vorbit astfel: "Nu el va fi mostenitorul tau, ci cel ce va iesi din tine, acela va fi mostenitorul tau."
5 Si, dupa ce l-a dus afara, i-a zis: "Uita-te spre cer, si numara stelele, daca poti sa le numeri." Si i-a zis: "Asa va fi samanta ta."
6 Avram a crezut pe Domnul, si Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihanire.”

(Geneza 15.1-6)

Versetul 6 de mai sus ne deschide calea de intelegere a felului in care Dumnezeu il mantuieste pe om:
Numai pentru ca a crezut, „lui Avraam credinta "i-a fost socotita ca neprihanire."” (Romani 4.9)

Inca din acele vremuri Dumnezeu punea bazele mantuirii omului.

„19 ... fiindca n-a fost slab in credinta, el [Avraam] nu s-a uitat la trupul sau, care era imbatranit, - avea aproape o suta de ani, - nici la faptul ca Sara nu mai putea sa aiba copii.
20 El nu s-a indoit de fagaduinta lui Dumnezeu, prin necredinta, ci, intarit prin credinta lui, a dat slava lui Dumnezeu,
21 deplin incredintat ca El ce fagaduieste, poate sa si implineasca.
22 De aceea credinta aceasta "i-a fost socotita ca neprihanire."”

(Romani 4.19-22)

Ce inseamna ca cineva este socotit neprihanit sau credinta cuiva ii este socotita ca neprihanire?

Neprihanirea reprezinta acea stare acordata de Dumnezeu prin care omul - urmas al primei perechi de oameni, ajunsi muritori si despartiti de El prin neascultarea lor - este socotit drept (sau: fara pacat) in fata Sa si este readus astfel in comuniune cu El.
Omul este astfel impacat cu Creatorul sau, se reface legatura cu El (de aici si cuvantul latin re-ligio: a lega, a reface legatura cu Dumnezeu) si primeste asigurarea vietii vesnice, data initial omului la creatiune.

In starea sa actuala insa, omul nu indeplineste cerintele de sfintenie ale unei fiinte desavarsite (sau: neprihanite). Totusi, el este socotit (adica considerat) neprihanit pe baza credintei sale.
Cu alte cuvinte omul care crede sincer sau din inima in Cuvantul lui Dumnezeu este considerat drept sau neprihanit in fata Sa.

Avraam a primit confirmarea fagaduintei lui Dumnezeu:

„2 Sara a ramas insarcinata, si a nascut lui Avraam un fiu la batranete, la vremea hotarata, despre care-i vorbise Dumnezeu.
3 Avraam a pus fiului sau nou nascut, pe care i-l nascuse Sara, numele Isaac.”

(Geneza 21.2,3)

Ce avem noi insa in comun cu credinta lui Avraam?
Scriptura zice in continuare:

„23 Dar nu numai pentru el este scris ca "i-a fost socotita ca neprihanire";
24 ci este scris si pentru noi, carora de asemenea ne va fi socotita, noua celor ce credem in Cel ce a inviat din morti pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25 care a fost dat din pricina faradelegilor noastre, si a inviat din pricina ca am fost socotiti neprihaniti.”

(Romani 4.23-25)

Dumnezeu ii schimbase numele din Avram in Avraam, acest nou nume insemnand „tata al multor neamuri”:

„1 Cand a fost Avram in varsta de nouazeci si noua ani, Domnul i S-a aratat, si i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic. Umbla inaintea Mea, si fii fara prihana.
2 Voi face un legamant intre Mine si tine, si te voi inmulti nespus de mult".
3 Avram s-a aruncat cu fata la pamant; si Dumnezeu i-a vorbit astfel:
4 "Iata legamantul Meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatal multor neamuri.
5 Nu te vei mai numi Avram; ci numele tau va fi Avraam; caci te fac tatal multor neamuri.
6 Te voi inmulti nespus de mult; voi face din tine neamuri intregi; si din tine vor iesi imparati.
7 Voi pune legamantul Meu intre Mine si tine si samanta ta dupa tine din neam in neam; acesta va fi un legamant vesnic, in puterea caruia, Eu voi fi Dumnezeul tau si al semintei tale dupa tine.”

(Geneza 17.1-7)

Avraam avea sa fie nu numai tatal multor neamuri, ci mai ales „tatal tuturor celor care cred” (Romani 4.11) „si calca pe urmele credintei aceleia, pe care o avea tatal nostru Avraam”. (Romani 4.12),
„17 dupa cum este scris: "Te-am randuit sa fii tatal multor neamuri." El, adica, este tatal nostru inaintea lui Dumnezeu, in care a crezut, care invie mortii, si care cheama lucrurile care nu sunt, ca si cum ar fi.
18 Nadajduind impotriva oricarei nadejdi, el a crezut, si astfel a ajuns tatal multor neamuri, dupa cum i se spusese: "Asa va fi samanta ta."” (Romani 4.17,18) 

„7 Intelegeti si voi dar, ca fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinta.
8 Scriptura, de asemenea, fiindca prevedea ca Dumnezeu va socoti neprihanite pe Neamuri, prin credinta, a vestit mai dinainte lui Avraam aceasta veste buna: "Toate neamurile vor fi binecuvantate in tine."
9 Asa ca cei ce se bizuiesc pe credinta, sunt binecuvantati impreuna cu Avraam cel credincios.” (Galateni 3.7-9)

„6 Acum, fagaduintele au fost facute "lui Avraam si semintei lui". Nu zice: "Si semintelor" (ca si cum ar fi vorba de mai multe); ci ca si cum ar fi vorba numai de una: "Si semintei tale", adica Hristos.” (Galateni 3.16)

Dupa peste 400 de ani dupa fagaduinta facuta lui Avraam, Dumnezeu rosteste pe muntele Sinai cele Zece Porunci (Decalogul) sau Legea Sa.
Poporului Israel i se ceruse sa implineasca si sa pazeasca toate poruncile acestea:

„32 Luati seama dar, sa faceti asa cum v-a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru; sa nu va abateti de la cele ce a poruncit El nici la dreapta, nici la stanga.
33 Sa urmati in totul calea pe care v-a poruncit Domnul Dumnezeul vostru, sa umblati, ca sa traiti si sa fiti fericiti ...” (Deuteronomul 5.32.33)

„24 Domnul ne-a poruncit atunci sa implinim toate aceste legi si sa ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca sa fim totdeauna fericiti, si sa ne tina in viata, cum face astazi.
25 Vom avea parte de indurarea Lui, daca vom implini cu scumpatate toate aceste porunci inaintea Domnului, Dumnezeului nostru, cum ne-a poruncit El.” (Deuteronomul 6.24.25)

In vremea aceea Dumnezeu se revelase poporului Israel ca singurului popor cu credinta in El, unicul, adevaratul si atotputernicul Dumnezeu, Creatorul universului.
Odata cu Legea Sa, Dumnezeu isi facea cunoscut caracterul, iar omul creat de El trebuia sa-si „alinieze” viata la inaltele cerinte stabilite de Legea Creatorului sau.

In decursul secolelor oamenii au incercat sa respecte Legea.
Unii din ei au avut chiar convingerea ca au respectat-o intru totul:

„16 Atunci s-a apropiat de Isus un om, si I-a zis: "Invatatorule, ce bine sa fac, ca sa am viata vesnica?"
17 El i-a raspuns: "De ce ma intrebi: ,Ce bine?' Binele este Unul singur. Dar daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile."
18 "Care?" I-a zis el. Si Isus i-a raspuns: "Sa nu ucizi: sa nu preacurvesti; sa nu furi; sa nu faci o marturisire mincinoasa;
19 sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta"; si: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti."
20 Tanarul I-a zis: "Toate aceste porunci le-am pazit cu grija din tineretea mea; ce-mi mai lipseste?"”

(Matei 19.16-20)

Acum 2000 de ani cand a trait pe pamant, Isus Hristos a aratat ca omului ii este cu neputinta respectarea desavarsita a Legii, deoarece complexitatea acesteia depaseste limitele putintelor omenesti:

„21 Ati auzit ca s-a zis celor din vechime: ,Sa nu ucizi; oricine va ucide, va cadea sub pedeapsa judecatii.'
22 Dar Eu va spun ca oricine se manie pe fratele sau, va cadea sub pedeapsa judecatii; si oricine va zice fratelui sau: ,Prostule!' va cadea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: ,Nebunule', va cadea sub pedeapsa focului gheenei.” (Matei 5.21,22)

„27 Ati auzit ca s-a zis celor din vechime: "Sa nu preacurvesti."
28 Dar Eu va spun ca oricine se uita la o femeie, ca s-o pofteasca, a si preacurvit cu ea in inima lui.” (Matei 5.27,28)

Legea clarifica cum trebuie inteleasa dragostea fata de Dumnezeu (primele patru Porunci) si fata de aproapele nostru (celelalte sase Porunci).
Ea reprezinta revelatia explicita a caracterului desavarsit al lui Dumnezeu si ne este adresata si noua spre respectare si implinire, fapt confirmat de Insusi Domnul Isus Hristos:

„25 Un invatator al Legii s-a sculat sa ispiteasca pe Isus si I-a zis: "Invatatorule, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?"
26 Isus i-a zis: "Ce este scris in Lege? Cum citesti in ea?"
27 El a raspuns: "Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu toata puterea ta si cu tot cugetul tau; si pe aproapele tau ca pe tine insuti."
28 "Bine ai raspuns", i-a zis Isus; "fa asa, si vei avea viata vesnica."” (Luca 10.25-28)

Isus stia insa ca omul nu poate sa respecte Legea in totalitatea ei, astfel incat „toti cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem; pentru ca este scris: "Blestemat este oricine nu staruie in toate lucrurile scrise in cartea Legii, ca sa le faca."” (Galateni 3.10)
„Legea nu se intemeiaza pe credinta; ci ea zice: "Cine va face aceste lucruri, va trai prin ele".” (Galateni 3.12)

Daca omului ii este cu neputinta sa implineasca pe deplin cerintele Legii, care mai este atunci rostul acesteia?
Care a fost atunci scopul pentru care a fost data Legea (Decalogul sau Cele Zece Porunci)?

„19 Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adaugata din pricina calcarilor de lege, pana cand avea sa vina "Samanta", careia ii fusese facuta fagaduinta ...” (Galateni 3.19)

Legea a fost data si pentru ca omul sa-si recunoasca - ca intr-o oglinda - starea de pacat in care se afla, stare ce contravine cerintelor Legii:

„19 Stim insa ca tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gura sa fie astupata, si toata lumea sa fie gasita vinovata inaintea lui Dumnezeu.
20 Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului.” (Romani 3.19,20)

Rezulta de aici necesitatea eliberarii omului de pacatul aducator de moarte („dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor”) (Romani 5.12) si de readucere in acea stare care duce la viata.

Legea „a fost adaugata ... pana cand avea sa vina "Samanta"” (Galateni 3.19), „adica Hristos” (acest nume inseamna: „Trimisul lui Dumnezeu”). (Galateni 3.16)
El urma sa vina pe pamant pentru a rezolva problema pacatului.

S-a nascut dupa ca. 1500 de ani de la darea Legii, ca urmas al lui Avraam (Matei 1.1) si I S-a dat numele de Isus (acest nume inseamna: „Mantuitor” sau „Salvator”) (Matei 1.21).
Dumnezeu ii spusese lui Avraam: "Toate neamurile vor fi binecuvantate in tine", deoarece El era inaintasul din care urma sa vina pe lume Isus, Cel care avea sa salveze omenirea din situatia grea in care se afla.

Momentul nasterii Mantuitorului a fost hotarat de Dumnezeu sa aiba loc in urma cu 2000 de ani, intr-o anume conjunctura social-politica.
Cum omenirea era incapabila de a se salva singura din pacat, Dumnezeu in mila Sa a hotarat sa rezolve El Insusi aceasta problema: si anume prin Persoana Fiului Sau.
Deoarece era o problema a omului, ea a trebuit sa se rezolve tot prin om. Insa cum anume?
Prin nasterea Fiului in lumea noastra ca om. Este scris:

„4 Dar cand a venit implinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege,
5 ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege ...”

(Galateni 4.4,5)

Ce trebuia sa faca Isus Hristos pentru a-l readuce pe om intr-o stare fara de pacat (sau: fara prihana, neprihanita)? Biblia ne spune:

„19 Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur om, cei multi vor fi facuti neprihaniti.” (Romani 5.19)

„Neascultarea unui singur om” inseamna: neascultarea primului om (Adam) de Cuvantul lui Dumnezeu.
„Ascultarea unui singur om” inseamna: ascultarea lui Isus Hristos (numit si „Al doilea Adam”) (1 Corinteni 15.45) de Cuvantul lui Dumnezeu printr-o viata de deplina ascultare de Legea Sa.

Intr-adevar, El a fost „unul care in toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat.” (Evrei 4.15)

„5 ... El S-a aratat ca sa ia pacatele; si in El nu este pacat.” (1 Ioan 3.5)

„21 Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El.” (2 Corinteni 5.21)

Prin urmare „luarea pacatelor” nu poate fi facuta decat printr-o fiinta care este fara pacat.
Singurul care a putut face aceasta a fost Isus Hristos: „in El nu este pacat”.
Daca El ar fi avut vreun pacat, lucrarea Sa ar fi fost in zadar.

In ce fel Isus a fost „facut pacat pentru noi”?

Se stie ca orice faradelege este pedepsita: prin plata unei amenzi, prin pedepse disciplinare, privare de libertate (inchisoare) si chiar prin pedeapsa cu moartea.
Este un act de dreptate prin care orice abatere de la legile in vigoare se sanctioneaza cu pedepse pe masura.
Dupa ispasirea pedepsei, s-a facut plata pentru faradelegea comisa, iar contravenientul este iertat si eliberat de pedeapsa pentru fapta sa.
Desi era nevinovat, Isus a luat asupra Sa pacatele noastre  - ca si cum ar fi fost El Insusi vinovat - si a ispasit pedeapsa in locul nostru.

Ce este „pacatul”? Scriptura ne spune:

„4 Oricine face pacat, face si faradelege; si pacatul este faradelege.” (1 Ioan 3.4)

Cine comite pacatul despre care se vorbeste aici? Este scris:

„12 ... dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricina ca toti au pacatuit...” (Romani 5.12)

Datorita faptului ca toti oamenii sunt urmasii primului om (Adam), care a incalcat porunca lui Dumnezeu (cu alte cuvinte: „a pacatuit”), toti sunt mostenitori ai unei naturi pacatoase, care s-a mostenit in mod ereditar.
Nimeni nu a mostenit insa si vina primului om, ci fiecare este raspunzator in fata lui Dumnezeu numai pentru pentru pacatele proprii savarsite cu intentie:

„Sufletul care pacatuieste, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatalui sau, si tatal nu va purta nelegiuirea fiului sau! ...” (Ezechiel 18.20)

Scriptura spune: „... nu este om care sa nu pacatuiasca.” (1 Regi 8.46, 2 Cronici 6.36)

„8 Daca zicem ca n-avem pacat, ne inselam singuri, si adevarul nu este in noi.” (1 Ioan 1.8)

„20 Fiindca pe pamant nu este nici un om fara prihana, care sa faca binele fara sa pacatuiasca.” (Eclesiastul 7.20)

Nu exista nici macar un singur om care sa respecte pe deplin Legea si sa fie astfel neprihanit.
O vorba mincinoasa, un gand necurat, o privire lacoma si omul este deja in situatia de a fi calcator de Lege, urmarea fiind o viata care se sfarseste cu moartea.

Din aceste argumente aflam ca toti oamenii sunt pacatosi, deci calcatori de Lege.

Este scris: „Plata pacatului este moartea.” (Romani 6.23).

Prin neascultarea sa, primul om a devenit muritor, toti urmasii sai – noi toti – fiind evident tot muritori. Este considerat in mod firesc ca orice viata sa aiba la un moment dat un sfarsit.

Dar nu numai decesul firesc este tragica consecinta a pacatului, ci mai ales eterna despartire de Dumnezeu: pieirea sau moartea vesnica.

Aceasta lege a dreptatii universale in virtutea careia orice nedreptate trebuie sa fie sanctionata printr-o pedeapsa pe masura, nu a fost ignorata nici de Atotputernicul Creator.

Si totusi, Dumnezeu are pentru aceasta situatie aparent definitiva, o cale de iesire: Mila Sa.

Printr-o hotarare de iertare El vrea sa-l readuca pe om in acea stare de neprihanire care sa-l duca sa aiba din nou ceea ce El ii daruise la inceput: viata vesnica.

„18 ... Astfel dar, dupa cum printr-o singura gresala, a venit o osanda, care a lovit pe toti oamenii, tot asa, printr-o singura hotarare de iertare a venit pentru toti oamenii o hotarare de neprihanire care da viata." (Romani 5.18)

Aceasta neprihanire este starea prin care omul este socotit drept in fata lui Dumnezeu, pacatul ii este iertat si este impacat cu El.
Cum insa nu este nici un om fara prihana, Dumnezeu decide sa il socoteasca (sau: sa-l considere) neprihanit, prin a-i acorda neprihanirea Sa.

Omul capata aceasta neprihanire gratuit, in dar, si anume prin credinta:

 „21 Dar acum s-a aratat o neprihanire (Greceste: dreptate); pe care o da Dumnezeu, fara lege - despre ea marturisesc Legea si proorocii -
22 si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici o deosebire.
24 Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus.”

(Romani 3.21,22,24)

Prin credinta (sau: punerea increderii) intr-o fiinta care a implinit toate cerintele Legii, omul se identifica cu aceasta si primeste astfel impacarea cu Dumnezeu.

Ceva ramanea inca nerezolvat: iertarea de pacat, despre care este scris:

„ ... fara varsare de sange, nu este iertare.” (Evrei 9.22)

Deoarece „viata trupului este in sange” (Leviticul 17.11), rezulta ca prin „varsare de sange” se intelege luarea vietii, astfel ca „prin viata din el face sangele ispasire.” (Leviticul 17.11)

Dumnezeu „a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” (1 Ioan 4.10)

Prin sacrificiul Sau, Mantuitorul Isus Hristos nu numai ca a luat asupra Sa pedeapsa pacatului, ci „S-a dat pe Sine insusi pentru noi, ca sa ne rascumpere din orice faradelege”. (Tit 2.14)

Rascumpararea reprezinta actul eliberator de sub puterea pacatului sau oricarei faradelegi.

„5 ... Omul Isus Hristos
6 ... S-a dat pe Sine insusi, ca pret de rascumparare pentru toti ...”

(1 Timotei 2.5,6)

„18 caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire, pe care-l mosteniserati de la parintii vostri,
19 ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana.” (1 Petru 1.18,19)

„9 ... ai fost injunghiat, şi ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sangele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod şi de orice neam.” (Apocalipsa 5.9)

„25 Pe El Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui”. (Romani 3.25)

Ispasirea pentru pacatul omenirii s-a facut o data pentru totdeauna in urma cu aprox. 2000 de ani de catre Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care se numeste pe Sine si Fiul Omului, singurul Mantuitor al tuturor oamenilor:

„4 ... nu este alt Dumnezeu afara de Mine, si nu este alt Mantuitor afara de Mine.” (Osea 13.4)

Inca de cand ne nastem, fiecare dintre noi este pacatos, ca urmas al primului om care prin neascultare fata de Dumnezeu a devenit muritor.
Deoarece „plata pacatului este moartea” (Romani 6.23), fiecare om trebuie sa moara.
Dar daca in locul omului pacatos moare un om fara de pacat, pedeapsa pentru pacatul acestuia este ispasita.
Pentru ca nu exista om fara de pacat, Dumnezeu Insusi S-a intrupat si a murit in locul nostru.

El a fost crucificat pe lemn, masura ce pe vremea imperiului roman constituia pedeapsa maxima. 

„13 Hristos ne-a rascumparat din blestemul Legii, facandu-Se blestem pentru noi, - fiindca este scris: "Blestemat e oricine este atarnat pe lemn" – „ (Galateni 3.13)

Asadar „nimeni nu este socotit neprihanit inaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este invederat, caci "cel neprihanit prin credinta va trai."” (Galateni 3.11)

Ce inseamna ca cineva care este considerat de Dumnezeu neprihanit - si anume pe baza credintei sale - „va trai”?

Aici „va trai” se refera la viata vesnica pe care o primeste omul, cu singura conditie de a crede in Isus Hristos. El Insusi spune:

„47 Adevarat, adevarat, va spun, ca cine crede in Mine, are viata vesnica.” (Ioan 6.47)

Deci oricine care intelege ca singura sa salvare din starea de pacat o constituie punerea increderii sale in Isus Hristos, ca Domnul si Mantuitorul sau personal, este „socotit neprihanit” in fata lui Dumnezeu si primeste asigurarea vietii vesnice. 

Apostolul Pavel vestea cu putere:

„38 Sa stiti dar, fratilor, ca in El vi se vesteste iertarea pacatelor;
39 si oricine crede, este iertat prin El de toate lucrurile de care n-ati putut fi iertati prin Legea lui Moise.” (Faptele Apostolilor 13.38,39)

De acum se poate spune:

„4 ... Hristos este sfarsitul Legii, pentru ca oricine crede in El, sa poata capata neprihanirea.” (Romani 10.4)

„24... Legea ne-a fost un indrumator spre Hristos, ca sa fim socotiti neprihaniti prin credinta.
25 Dupa ce a venit credinta, nu mai suntem sub indrumatorul acesta.” (Galateni 3.24,25)

Planul de salvare al omenirii, anuntat de Dumnezeu imediat dupa caderea omului in pacat (Geneza 3.15), a fost implinit in clipa in care Isus, dandu-Si duhul pe cruce, a strigat cu glas tare: „S-a ispravit!” (Ioan 19.30).

El a fost omorat prin rastignirea pe lemn in urma hotararii mai marilor poporului evreu si dupa legea ocupatorului roman.
Totusi, nu hotararile lumesti au fost acelea care au decis condamnarea Sa la moarte, ci voia lui Dumnezeu, care a stabilit aceasta cu mult inainte:

„23 pe Omul acesta, dat in mainile voastre, dupa sfatul hotarat si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ati rastignit si L-ati omorat prin mana celor faradelege.” (Faptele Apostolilor 2.23)

„18 Dar Dumnezeu a implinit astfel ce vestise mai inainte prin gura tuturor proorocilor Lui: ca, adica, Hristosul Sau va patimi.” (Faptele Apostolilor 3.18)

Unul din cele mai miscatoare pasaje biblice este proorocia facuta prin profetul Isaia in urma cu ca. 2600 de ani (deci cu 600 de ani i.d.H.!):

„3 Dispretuit si parasit de oameni, om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit ca iti intorceai fata de la El, si noi nu L-am bagat in seama.
4 Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, si noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu, si smerit.
5 Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa, care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti.
6 Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor.
7 Cand a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la macelarie, si ca o oaie muta inaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8 El a fost luat prin apasare si judecata; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut ca El fusese sters de pe pamantul celor vii si lovit de moarte pentru pacatele poporului meu?
9 Groapa Lui a fost pusa intre cei rai, si mormantul Lui la un loc cu cel bogat, macar ca nu savarsise nici o nelegiuire si nu se gasise nici un viclesug in gura Lui.
10 Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta... Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samanta de urmasi, va trai multe zile, si lucrarea Domnului va propasi in mainile Lui.
11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui si se va inviora. Prin cunostinta Lui, Robul Meu cel neprihanit va pune pe multi oameni intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu, si va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.
12 De aceea Ii voi da partea Lui la un loc cu cei mari, si va imparti prada cu cei puternici, pentru ca S-a dat pe Sine insusi la moarte, si a fost pus in numarul celor faradelege, pentru ca a purtat pacatele multora si S-a rugat pentru cei vinovati.”

(Isaia 53.3-12)

Ce s-a intamplat dupa ce El Si-a dat duhul?

„29 Si, dupa ce au implinit tot ce este scris despre El, L-au dat jos de pe lemn, si L-au pus intr-un mormant.
30 Dar Dumnezeu L-a inviat din morti.
34 ... asa ca nu Se va mai intoarce in putrezire ...” (Faptele Apostolilor 13.29,30,34)

In continuare se spune despre Isus Cel Inviat:

„3 Dupa patima Lui, li S-a infatisat viu, prin multe dovezi, aratandu-li-Se deseori timp de patruzeci de zile, si vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu.” (Faptele Apostolilor 1.3)

Apoi:  „S-a inaltat la cer ....” (Faptele Apostolilor 1.9)

Ceea ce conteaza acum pentru mantuirea omului de la pieire sau moartea vesnica este credinta personala in lucrarea savarsita de Isus Hristos - si anume „credinta din inima” (Romani 10.10) - , prin care omul este considerat neprihanit (deci indreptatit) in fata lui Dumnezeu si totodata iertat de pacate. 

Iar cine crede din inima marturiseste despre aceasta credinta prin viu grai:

„9 Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit.
10 Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire” (Romani 10.9,10)

Care sunt roadele sau consecintele benefice ale credintei in Isus?

„1 Deci, fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem (sau: sa avem) pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.
2 Lui Ii datoram faptul ca, prin credinta, am intrat in aceasta stare de har, in care suntem; si ne bucuram in nadejdea slavei lui Dumnezeu.”

(Romani 5.1,2)

Inainte eram sub Lege, acum suntem sub har.

Daca acum „nu mai suntem sub Lege, ci sub har” (Romani 6.15) sau sub Legea credintei in Isus Hristos, inseamna aceasta ca Legea (adica Decalogul sau cele Zece Porunci) si-a pierdut valabilitatea?

In trecut Dumnezeu spusese prin Moise poporului Israel urmatoarele:

„5 Sa paziti legile si poruncile Mele: omul care le va implini, va trai prin ele. Eu sunt Domnul!“ (Leviticul 18.5)

Daca omul ar fi fara prihana, atunci prin respectarea desavarsita a Legii el ar trai vesnic si mantuirea ar veni astfel prin Lege.
Avand insa din nastere o natura pacatoasa, el nu poate respecta Legea in totalitatea ei. Se pune atunci intrebarea:

„21 Atunci oare Legea este impotriva fagaduintelor lui Dumnezeu? Nicidecum! Daca s-ar fi dat o Lege care sa poata da viata, intr-adevar, neprihanirea ar veni din Lege.” (Galateni 3.21)

In urma tuturor explicatiilor si faptelor lui Isus Hristos cei care au avut urechi de auzit au inteles ca Legea le dezvaluia starea de pacat in care se aflau. Neimplinind cerintele acesteia, ei deveneau calcatori de Lege, urmarea acestei incalcari fiind moartea.

La nasterea Sa se anunta intregii omeniri (nu numai poporului evreu) venirea Mantuitorului (Luca 2.10,11).
Mantuirea de la moartea cauzata in urma calcarilor Legii urma sa se obtina prin credinta in El. Aceasta este Evanghelia (greceste: evangelios, insemnand „vestea cea buna”) lui Hristos:

„16...  ea este puterea lui Dumnezeu pentru mantuirea fiecaruia care crede: intai a Iudeului, apoi a Grecului [reprezentantul tuturor celorlalte neamuri];
17 deoarece in ea este descoperita o neprihanire, pe care o da Dumnezeu, prin credinta si care duce la credinta, dupa cum este scris: "Cel neprihanit va trai prin credinta."” (Romani 1.16,17)

Cum omului nu ii este posibil sa traiasca prin respectarea Legii, el „va trai prin credinta”.

„24 Astfel, Legea ne-a fost un indrumator spre Hristos, ca sa fim socotiti neprihaniti prin credinta.”  (Galateni 3.24)

Tinta sau scopul Legii este asadar Insusi Hristos.

In acelasi timp, „Hristos este sfarsitul Legii” prin aceea ca oamenii au scapat datorita Lui de sub condamnarea Legii si „pentru ca oricine crede in El, sa poata capata neprihanirea.” (Romani 10.4)

Legea insa ramane etern valabila. Ea este Legea desavarsita si de neschimbat a lui Dumnezeu.

Ar fi absurd sa se creada ca dupa venirea lui Isus Legea nu mai este valabila. De ce sa fi fost de exemplu Porunca intai („Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine”) de acum inainte anulata? Are omul de acum libertatea de a se inchina si altor „dumnezei”?
Este el liber ca de acum inainte sa nu-si mai cinsteasca parintii, sau sa ucida, sa preacurveasca, sa fure, s.a.m.d.?

Raspunsul Bibliei este indubitabil:

„31 Deci, prin credinta desfiintam noi Legea? Nicidecum. Dimpotriva, noi intarim Legea.”

(Romani 3.31)

Insusi Isus Hristos precizeaza fara echivoc:

„17 Sa nu credeti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; am venit nu sa stric, ci sa implinesc.” (Matei 5.17)
„17 Este mai lesne sa treaca cerul si pamantul decat sa cada o singura frantura de slova din Lege.” (Luca 16.17)

Ceea ce insa a fost abrogat imediat dupa sacrificiul lui Isus este vechea lege ceremoniala.

La scurt timp dupa rostirea Legii, Dumnezeu a dat prin Moise si o serie de legi amanuntite care reglementau nelegiuirile si pacatele savarsite de oameni (v. Leviticul 4.1-4; 13-15; 22-24; 27-35).
Deoarece „plata pacatului este moartea”, cel care pacatuia trebuia sa fie pedepsit cu moartea.
Dumnezeu a hotarat ca ispasirea pentru pacatul omului sa fie facuta de un animal, care urma sa fie adus ca jertfa de ispasire in locul pacatosului.
Pentru pacatele omului vinovat trebuia de fiecare data sa moara o fiinta nevinovata si fara prihana, si anume un animal fara pata si fara cusur, deci o jertfa desavarsita.
Pacatosul isi punea mana pe capul animalului, transferandu-si in mod simbolic pacatele sale asupra acestuia, dupa care il injunghia. Sangele varsat facea astfel jertfa pentru ispasirea pacatelor omului.
Dupa aceasta pacatul ii era iertat.

Aceste ceremonii trebuiau sa arate pe de o parte ce consecinte grozave - si anume o mare varsare de sange - atrageau dupa sine savarsirea pacatelor, iar pe de alta parte aveau rolul da a arata in mod simbolic inspre adevarata, unica si irepetabila jertfa care avea sa vina:
Jertfa pe cruce a lui Isus Hristos, „Mielul fara cusur si fara prihana” (1 Petru 1.19) - jertfa omeneasca desavarsita – „care ridica pacatul lumii”. (Ioan 1.29)

In clipa in care Isus Hristos si-a savarsit lucrarea pe cruce, intregul sistem al jertfelor de animale a incetat sa existe.

Prin sacrificiul Sau, Isus a facut sa inceteze acest sistem ceremonial al jertfelor animale, lucru proorocit cu sute de ani inainte si de catre profetul Daniel (v. Daniel 9.27).

De ce este pentru om de o necesitate vitala sa fie socotit neprihanit prin acceptarea personala a sacrificiului lui Isus Hristos? Raspunsul este:

„9 Deci, cu atat mai mult acum, cand suntem socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu.”

(Romani 5.9)

„18 Mania lui Dumnezeu se descopera din cer impotriva oricarei necinstiri a lui Dumnezeu si impotriva oricarei nelegiuiri a oamenilor, care inabuse adevarul in nelegiuirea lor.”

(Romani 1.18)

„36 Cine crede in Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede in Fiul, nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el.”

(Ioan 3.36)

Credinta in Isus este deci singura salvare a omului de mania lui Dumnezeu.
Iar aceasta duce la pieire:

„15 pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan 3.15)

Acesta este deci motivul pentru care Isus a fost sacrificat: ca omul sa nu piara.
Sansa lui de a capata viata vesnica este acum de a crede in El.

Oricine insa il respinge sau il ignora pe Isus, ramane singur raspunzator pentru toate incalcarile de Lege savarsite pe parcursul intregii sale vieti.
Omul fara Hristos va trebui atunci sa dea socoteala de toate faptele sale la invierea de care va avea parte: invierea „pentru judecata” (Ioan 5.29).
Atunci nu va avea un aparator care sa-l reprezinte in fata instantei de judecata divine. El nu a acceptat oferta lui Hristos de a lua si pacatele sale asupra Sa.
Deoarece Dumnezeu Tatal a dat Fiului Sau scaunul de judecator („Tatal nici nu judeca pe nimeni, ci toata judecata a dat-o Fiului”) (Ioan 5.22), Insusi Isus Hristos il va judeca pe omul nepocait de incalcarile sale si ii va da dreapta rasplata. Aceasta va fi moartea a doua sau pieirea. Inainte de a pieri, acesti oameni vor intelege atunci ca prin impietrirea inimii lor ei au pierdut nemurirea. Chinurile sufletesti si regretele lor vor fi atunci de nedescris:

„40 ... cum se smulge neghina si se arde in foc, asa va fi si la sfarsitul veacului.
41 Fiul omului va trimite pe ingerii Sai, si ei vor smulge din Imparatia Lui toate lucrurile, care sunt pricina de pacatuire si pe cei ce savarsesc faradelegea,
42 si-i vor arunca in cuptorul aprins; acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor
43 Atunci cei neprihaniti vor straluci ca soarele in Imparatia Tatalui lor. Cine are urechi de auzit, sa auda.”

(Matei 13.40-43)

Omul cu credinta in Isus Hristos insa are de acum asigurarea vietii vesnice:

„11 ... Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau.
12 Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata.
13 V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica.”

(1 Ioan 5.11-13)

El este acum inca muritor, insa intr-o zi stiuta numai de Dumnezeu („Despre ziua aceea si despre ceasul acela, nu stie nimeni: nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal.”) (Matei 24.36) el va capata nemurirea.
Si anume la revenirea lui Isus Hristos, cand cei morti in Hristos vor invia nesupusi putrezirii (1 Tesaloniceni 4.16; 1 Corinteni 15.52), iar cei vii in Hristos aflati in viata la revenirea Domnului vor fi schimbati in trup nemuritor (1 Corinteni 15.52,53).

Esenta si concluzia intregului mesaj biblic nu este alta decat credinta in Isus: 

„39 Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine.” (Ioan 5.39)

Dumnezeu nu obliga pe nimeni sa aiba credinta in Fiul Sau Isus Hristos, ci lasa aceasta la alegerea fiecaruia.
Indemnul lui Dumnezeu facut candva poporului Israel se adreseaza astazi fiecarui om in parte:

„19 Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestemul. Alege viata, ca sa traiesti, tu si samanta ta“ (Deuteronomul 30.19)

Cine alege viata, se decide pentru credinta in Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos.

Mai toate cartile Noului Testament se incheie cu cuvintele:

„Harul Domnului Isus Hristos sa fie cu voi cu toti!”

Acestea sunt si ultimele cuvinte ale Bibliei sau Sfintei Scripturi a Vechiului si Noului Testament.

Dorinta lui Dumnezeu este ca toti sa aiba parte de „Harul Domnului Isus Hristos”.

Acest har se primeste insa numai prin credinta:

„8 ... prin har ati fost mantuiti, prin credinta.” (Efeseni 2.8)

Datorita harului, Legea isi pierde caracterul acuzator asupra oamenilor care au credinta in Hristos, dar in acelasi timp ei, cei ce sunt sub har, au Legea in inima lor.