1. Faptele bune

Daca cineva gandeste despre sine ca este un om bun deoarece face numai bine si intreaga sa viata este indreptata inspre a-l ajuta pe aproapele sau, fiind si un participant la donatii si acte de caritate, faptul acesta este fara indoiala deosebit de pozitiv.

Daca insa prin facerea de fapte bune cineva crede ca isi poate aduce astfel un aport personal in castigarea mantuirii sale si a unui „loc in cer”, atunci acea persoana se inseala amarnic.
De ce?

Pentru ca Dumnezeu nu se uita la faptele bune ale omului, deoarece „6 ... toate faptele noastre bune sunt ca o haina manjita ...” (Isaia 64.6)
Este scris: „10 Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar.” (Romani 3.10)
„12 ... Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.” (Romani 3.12)
„20 Fiindca pe pamant nu este nici un om fara prihana, care sa faca binele fara sa pacatuiasca.” (Eclesiastul 7.20)

Oricat de mult s-ar stradui cineva sa fie desavarsit, nu va reusi si candva va esua.
Etalonul desavarsirii (biblic: sfinteniei) omului il reprezinta Legea celor Zece Porunci.
Trebuie spus ca Dumnezeu nu a dat oamenilor aceasta Lege ca sa o „tina” si astfel sa fie mantuiti prin ea.
Aceasta i-ar fi omului oricum imposibil.
Este de ajuns sa fi mintit o singura data, sa fi avut un singur gand necurat, sa fi aruncat o privire lacoma nepermisa sau sa ne fi maniat doar o singura data si am si devenit calcatori de Lege.
Urmarea (biblic: plata) acestei incalcari este moartea (Romani 6.23).

Nimeni nu poate indeplini pe deplin cerintele Legii: pe de o parte pentru ca aceasta este cu neputinta omului, iar pe de alta parte deoarece fiecare dintre noi - urmasi ai primului om care a incalcat Legea (biblic: pacatos) - este de asemenea tot un pacatos.

Prin urmare, „faptele bune” nu pot constitui un mijloc de inlesnire al mantuirii noastre si prin intermediul lor nu adaugam nimic la meritele noastre inaintea Dumnezeului Celui Sfant.

Oamenii fac adeseori greseala de a se considera „drepti”. Aceasta dreptate (biblic: neprihanire) omeneasca nu are nici o valabilitate inaintea lui Dumnezeu.
Deoarece Dumnezeu este sfant, El nu poate avea o comuniune cu omul pacatos.
Dumnezeu se uita numai la lucrarea de mantuire savarsita de Fiul Sau Isus Hristos.
„30 ... El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare” (1 Corinteni 1.30)

Deci, omul este indreptatit prin Isus Hristos, si anume prin credinta in El.
Omul nu este mantuit prin propria sa dreptate, ci prin dreptatea (sau: neprihanirea) Fiului Isus Hristos, singura de pret inaintea Atotputernicului Dumnezeu.

Exista o pilda a Domnului Isus care ne infatiseaza doua categorii de oameni:

„9 A mai spus si pilda aceasta pentru unii care se incredeau in ei insisi ca sunt neprihaniti, si dispretuiau pe ceilalti.
10 "Doi oameni s-au suit la Templu sa se roage; unul era Fariseu, si altul vames.
11 Fariseul sta in picioare, si a inceput sa se roage in sine astfel: ,Dumnezeule, Iti mulţumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, hrapareti, nedrepti, preacurvari sau chiar ca vamesul acesta.
12 Eu postesc de doua ori pe saptamana, dau zeciuiala din toate veniturile mele.'
13 Vamesul sta departe, si nu indraznea nici ochii sa si-i ridice spre cer; ci se batea in piept, si zicea: ,Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul!'
14 Eu va spun ca mai degraba omul acesta s-a pogorat acasa socotit neprihanit decat celalalt. Caci oricine se inalta, va fi smerit; si oricine se smereste, va fi inaltat."

(Luca 18.9-14)

Vamesul este reprezentantul acelora care au ajuns in inima lor la cunostinta faptului ca sunt nedesavarsiti, neputind vreodata intruni „punctajul” cerut de sfintenia divina. Plin de umilinta, el inalta Creatorului sau ruga de a se milostivi de el.

Fariseul ii reprezinta pe cei care isi pun increderea in sine si in faptele lor, crezand ca prin aceasta vor fi indreptatiti in fata lui Dumnezeu.

Atunci cand Ioan Botezatorul, apoi Isus Insusi si mai apoi ucenicii Sai i-au indrumat pe toti oamenii („Dumnezeu ... porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.”) (Faptele Apostolilor 17.30) sa se pocaiasca, ei aduceau prin aceasta la cunostinta tuturor ca nu pot fi desavarsiti prin propriile puteri (v. Romani 7.14-25).

Este totodata intelegerea faptului ca omul fara Isus este pierdut pe vesnicie.
Oamenii care refuza sa inteleaga ca Isus Hristos este singura lor sansa de supravietuire dincolo de aceasta vremelnica existenta lumeasca pierd viata vesnica.

Viata vesnica inseamna o viata pe noul pamant si in noul cer impreuna cu toti cei mantuiti (care vor fi poporul lui Dumnezeu), dar mai ales alaturi de Domnul si Mantuitorul nostru Isus Hristos.
Apostolul Ioan descrie revelatia data lui de catre Insusi Isus Hristos la zeci de ani dupa inaltarea Sa la cer:

„1 Apoi am vazut un cer nou si un pamant nou; pentru ca cerul dintai si pamantul dintai pierisera, si marea nu mai era.
2 Si eu am vazut coborandu-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfanta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa impodobita pentru barbatul ei.
3 Si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: "Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu insusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.
4 El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut."
5 Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: "Iata, Eu fac toate lucrurile noi." Si a adaugat: "Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate."
6 Apoi mi-a zis: "S-a ispravit! Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul. Celui ce ii este sete, ii voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii.
7 Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu.”

(Apocalipsa 21.1-7)

Oamenii mai in varsta ar putea ajunge la concluzia ca acum, cand mai au inaintea lor doar putini ani de trait, este momentul de a face fapte bune, pentru ca acestea sa le fie socotite la propria mantuire.
Avand aceasta inchipuire, cineva si-ar putea chiar darui casa, averea sau ar putea incepe sa faca nenumarate acte de caritate.

Prin aceasta insa ei nu castiga catusi de putin favoarea lui Dumnezeu, deoarece mantuirea vine exclusiv prin credinta in Isus Hristos, iar nu prin fapte bune, oricat de multe ar fi acestea.

Daca cineva „5 ... crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire.” (Romani 4.5)
Credinta nu este dobandita prin eforturi si merite proprii, ci este un dar primit de la Dumnezeu:

„8 Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9 Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni.”

(Efeseni 2.8,9)

Faptele bune sunt numai roadele sau actiunile firesti ale celor ce au credinta in Isus Hristos.
Faptele acestor oameni sunt intocmai ca si roadele unui pom bun si sanatos.
Ca orice om cu convingeri puternice, acestia nu pot actiona impotriva constiintei lor, facand ceea ce ar fi in contradictie cu sfaturile divine.
Deci faptele bune sunt o consecinta de la sine inteles a vietii de credinta.

Ele sunt o parte componenta a vietii omului credincios, iar cineva care are credinta realizeaza de asemenea ca aceasta singura nu este de ajuns.
Credinta primita de la Dumnezeu trebuie sa-si gaseasca implinirea in viata sa: in realizarile si comportamentul sau, cat si in atentia pe care o acorda semenilor sai. Biblia spune:

“14 Fratii mei, ce-i foloseste cuiva sa spuna ca are credinta, daca n-are fapte? Poate oare credinta aceasta sa-l mantuiasca?
15 Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana de toate zilele,
16 si unul dintre voi le zice: "Duceti-va in pace, incalziti-va si saturati-va!" fara sa le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?
17 Tot asa si credinta: daca n-are fapte, este moarta in ea insasi.
18 Dar va zice cineva: "Tu ai credinta, şi eu am faptele." "Arata-mi credinta ta fara fapte, si eu iti voi arata credinta mea din faptele mele."
19 Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci; dar si dracii cred... si se infioara!
20 Vrei dar sa intelegi, om nesocotit, ca credinta fara fapte este zadarnica?”

(Iacov 2.14-20)

In urma faptului ca l-a crezut pe Dumnezeu fara sa ceara dovezi, Avraam este numit si tatal celor credinciosi, fiind primul caruia credinta "i-a fost socotita ca neprihanire." (Romani 4.9).

Credinta lui a fost testata si dupa mai multe decenii, atunci cand Dumnezeu i-a cerut sa-l aduca pe fiul sau Isaac ca jertfa.
Desi adanc indurerat, cu o credinta nestramutata el a pus mana pe cutit, gata sa aduca la implinire ceea ce ii cerea Creatorul sau.
Stim insa ca Ingerul Domnului l-a oprit in ultima clipa, vazand ca Avraam nu pregeta sa implineasca orice i-ar fi cerut Domnul sau (Geneza 22.1-12).
Aici avem cazul ideal in care credinta lucreaza impreuna cu fapta:

„21 Avraam, parintele nostru, n-a fost el socotit neprihanit prin fapte, cand a adus pe fiul sau Isaac jertfa pe altar?
22 Vezi ca credinta lucra impreuna cu faptele lui, si, prin fapte, credinta a ajuns desavarsita.
23 Astfel s-a implinit Scriptura care zice: "Avraam a crezut pe Dumnezeu, si i s-a socotit ca neprihanire"; si el a fost numit "prietenul lui Dumnezeu."
24 Vedeti dar ca omul este socotit neprihanit prin fapte, si nu numai prin credinta.”

(Iacov 2.21-24)

„26 Dupa cum trupul fara duh este mort, tot asa si credinta fara fapte este moarta.”

(Iacov 2.26)

Credinta pe care o are cineva trebuie sa isi gasesca aplicarea in viata zilnica, in activitatile de zi cu zi.

Faptele trebuie sa vina din inima, nu sa fie formale si prestabilite.

Unii inteleg sa faca niste fapte bune formale (de ex. din obligatie), pentru ca la prima ocazie nefavorabila lor sa aiba o atitudine de dispret si aroganta sau sa judece pe aproapele lor cu neinduplecare, fara mila si consideratie, avand intelegere numai pentru propria „dreptate”.

„Fapta buna” nu se refera numai la o actiune practica, cum ar fi o fapta de caritate sau a fi gata de ajutor, ci prin aceasta se intelege si o anume atitudine fata de semeni, de a fi „in fapt” binevoitori, atenti, milosi, cu compasiune si intelegere fata de acestia.
Ceea ce se cere omului gasim in urmatoarele frumoase versete ale Sfintei Scripturi:

„31 Orice amaraciune, orice iutime, orice manie, orice strigare, orice clevetire si orice fel de rautate sa piara din mijlocul vostru.
32 Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi, si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi in Hristos.”

(Efeseni. 4.31,32)

Prin „fapta buna” se mai intelege si angajarea omului in spiritul adevarului, urmand adevarul lui Hristos si parasind caile gresite, comode si false.
In tot ceea ce facem sa fim fara nici un fel de agresivitate si brutalitate, sa nu jignim pe nimeni, ci sa actionam cu blandete, dar si cu fermitate.
Modelul nostru trebuie se fie intotdeauna Isus, care atunci cand i-a trimis pe ucenicii sai sa mearga in lume pentru a vesti evanghelia, le-a dat ca sfat si o intelepciune de viata:

„16 Iata, Eu va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor. Fiti dar intelepti ca serpii, si fara rautate ca porumbeii.”

(Matei 10.16)

Omul credintei va avea prezent in mintea sa gandul unicitatii fiecarei fiinte umane, care trebuie tratata cu respect, delicatete si tandrete. Inca o data va intelege justetea si adevarul indemnului divin:

„39 ... Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti.”

(Matei 22.39)

Nu este suficient numai sa luam la cunostinta Cuvantul lui Dumnezeu. Biblia ne spune mai mult:

„22 Fiti implinitori ai Cuvantului, nu numai ascultatori, inselandu-va singuri.
23 Caci daca asculta cineva Cuvantul, si nu-l implineste cu fapta, seamana cu un om, care isi priveste fata fireasca intr-o oglinda;
24 si, dupa ce s-a privit, pleaca si uita indata cum era.
25 Dar cine isi va adanci privirile in legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.”

(Iacov 1.22-25)

„18 Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul.”

(1 Ioan 3.18)

De asemenea in Sfanta Scriptura nu se gasesc referiri legate de indeplinirea de asa-zise „fapte” - facute cu scopul „achitarii de pacate” -, cum ar fi pelerinajele in locuri prestabilite, anumite ritualuri, etc., izvorate din sistemul traditiilor de origine omeneasca.

Desigur ca omul poate sa si greseasca sau sa omita cate ceva in viata sa, fiind o fiinta nedesavarsita. Insa cand devine constient de greselile sale, le va regreta si se va stradui sa nu le mai repete.
Marturisindu-si greselile direct lui Dumnezeu acestea ii vor fi atunci iertate:

„9 Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1.9)

Unicul nostru Mijlocitor pe care il avem la Tatal este Domnul nostru Isus Hristos:

„1 Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihanit.” (1 Ioan 2.1)

In plus, daca am gresit cuiva cu ceva, sa ii cerem scuze, fiind astfel pe deplin impacati in inima noastra:

„6 Marturisiti-va unii altora pacatele, si rugati-va unii pentru altii, ca sa fiti vindecati ...” (Iacov 5.16)

Omul trebuie sa aduca in viata sa roade. Iar roadele credintei sunt faptele bune.

Ele nu reprezinta un scop in sine, ci sunt forma de expresie si manifestare a unui om nou, rascumparat dintr-o lume cazuta, traind de acum in adevar si aflat inca de pe acum pe calea vietii vesnice. Aceasta certitudine este motivatoare pentru o noua viata datorata nu faptelor noastre bune, ci nepretuitei jertfe mantuitoare a Domnului nostru Isus Hristos:

„5 El ne-a mantuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant,
6 pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mantuitorul nostru;
7 pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice.
8 Adevarat este cuvantul acesta, si vreau sa spui apasat aceste lucruri, pentru ca cei ce au crezut in Dumnezeu, sa caute sa fie cei dintai in fapte bune. Iata ce este bine si de folos pentru oameni!”

(Tit 3.5-8)